Lungul drum până la Alba Iulia, pe Câmpul lui Horea. România dodoloață a fost făcută din jertfe și lacrimi

20 vizualizari
Lungul drum până la Alba Iulia, pe Câmpul lui Horea. România dodoloață a fost făcută din jertfe și lacrimi

Articol publicat în ziarul Scrie istorie! Ro-mândria!

Autor: Nicolae Codruț

Liceul Teoretic ”Marin Preda”

 

„Trăiască România dodoloață!”, a strigat copilul din Lancrăm. Probabil acel copil știa că România dodoloață s-a făcut din jerfe și lacrimi, că până să ajungă biruitorii la Alba Iulia a fost un drum lung. Pentru că și noi ar trebui să știm despre evenimentele care au avut loc înainte de 1 Decembrie 1918, am făcut o călătorie prin istorie.

La data de 5 ianuarie1859, colonelul moldovean și reprezentantul „Partidei Naționale”, Alexandru Ioan Cuza era ales domnitor al Moldovei. După câteva zile, la data de 24 ianuarie, a fost ales domnitor al Țării Românești, înfăptuind astfel unirea celor două principate.

Unirea Mică

Unirea s-a făcut în ciuda faptului că la Convenția de la Paris din 1858, unde s-a hotărât soarta Principatelor Dunărene, una dintre prevederile principale adoptate a fost ca cele două țari, Valahia și Moldova, deși unite, să fie conduse de doi domnitori și de două guverne. După alegerea lui Cuza pe ambele tronuri, demnitarii români au argumentat faptul că domnitorul a fost ales pe date diferite, întinzându- le o capcană birocratică celor care hotărâseră prevederile de la Convenție.

Pe durata domniei lui Alexandru Ioan Cuza, România a urmat o politică de apropiere de Occident. După 7 ani, în 1866, a fost înlăturat de la putere și exilat. Imediat după abdicarea forțată a lui Cuza, puterea este preluată de Locotenența Domnească, formată din: Lascăr Catargiu, reprezentantul Moldovei și al conservatorilor, generalul Nicolae Golescu, reprezentant al Țării Românești și al liberalilor și colonelul Nicolae Haralambie, reprezentant al Armatei.

Locotenența Domnească avea ca îndatorire găsirea unui principe dintr-o dinastie occidentală care să preia conducerea Principatelor Române Unite. În prima zi de la transferarea prerogativelor de conducere către Locotenența Domnească, Parlamentul se reunește și îl alege ca domnitor al Principatelor Române Unite pe Prințul Filip al Belgiei. Totuși, acesta, din dorința de a nu intra în conflict cu Napoleon al III-lea, împăratul Franței, refuză imediat tronul și trimite răspunsul prin consulul general al Belgiei în Principatele Române.

După refuzul Prințului Filip al Belgiei, la data de 19 martie 1866, Ion C. Brătianu se deplasează, cu acordul Guvernului, la Düsseldorf, pentru a-i propune Principelui Carol Ludovic de Hohenzollern să devină domnitor al Principatelor Române. Acesta acceptă.

Domnia lui Carol și visul de independență

Carol I preia puterea și continuă campania de dezvoltare dusă și de predecesorul său, Al. Ioan Cuza, și începe să pună serios problema independenței țării față de Imperiul Otoman. Astfel, la data de 6 aprilie 1877, Guvernul hotărăște să mobilizeze preventiv Armata, inclusiv trupele din rezervă, având în vedere conflictele de la sudul Dunării dintre Imperiul Otoman și Rusia Țaristă. La data de 25 aprilie mobilizarea ia sfârșit. În primă etapă, România mobilizează 125.000 de oameni, dintre care 66.000 erau soldați. Au fost pregătiți 12.300 cai și 190 de tunuri. Pe 16 iunie 1877, primele unități românești trec Dunărea și preiau întregul control al orașului Nicopole. Marele Duce Nicolae, comandantul suprem al armatei ruse de pe frontul de răsărit, hotărăște să atace cu toate forțele Plevna. Otomanii ripostează puternic, resping atacurile rușilor și le provoacă mari pierderi.

Ducele îi trimite o telegramă cifrată Principelui Carol I în care îi solicită ajutorul. Principele acceptă și devine comandantul suprem al trupelor ruse și române. În seara zilei de 19 iulie, alte unități românești traversează Dunărea, iar artileria de pe malul stâng al fluviului își intensifică bombardamentele. Armata Română se reorganizează, pe 23 iulie, pentru a îndeplini noile misiuni și se creează Armata de Operațiuni sub comanda generalului Alexandru Cernat, formată din 43.414 militari, 7.170 cai și 110 tunuri. Pentru apărarea frontierei dunărene a fost creat Corpul de Observație, format din 11.380 militari, 1.350 cai, 74 tunuri.

Armatele române și ruse cuceresc reduta Rahova după două zile de lupte, încercuiesc reduta Plevna și, din pricina faptului că armata otomană a rămas fără alimente și muniție, Osman Pașa hotărăște retragerea în Sofia. În noaptea de 27-28 noiembrie, la adăpostul nopții și al ceții, armata otomană, în jur de 50.000 de oameni, civili și soldați, încearcă să părăsească Plevna. În aceeași noapte, Osman Pașa este forțat să capituleze necondiționat în fața colonelului Mihail Cerchez. La scurt timp, Armata română lansează asaltul final al Vidinului.

Artileria română a bombardat neîncetat pozițiile otomane până pe 22 ianuarie, când s-a comunicat încheierea unui armistițiu ruso-turc. În 12 februarie 1878, trupele române au pătruns în Vidin, iar a doua zi în cetatea Belogradcik. Cucerirea Vidinului a fost finalul participării victorioase a Armatei române la Războiul de Independență.

Independența României a fost recunoscută de marile puteri pe 13 iulie 1878, iar pe 8 octombrie 1878, Armata română intra triumfal în București.

O perioadă prosperă

În data de 14 martie 1881, Carol I este încoronat și devine primul rege al românilor, iar țara va trece prin cea mai benefică și prosperă perioadă. După obținerea independenței, Carol dorea foarte mult să recupereze și restul de teritorii pierdute. În data de 3 august 1914 este convocată de urgență o întrunire a Consiliului de Coroană, unde Carol I le-a comunicat membrilor faptul că a semnat un Tratat secret care lega România de Puterile Centrale, respectiv Germania, Austro-Ungaria și Italia. Documentul intra în vigoare doar în cazul în care Rusia imperialistă ataca un membru din Tratat. Chiar și așa, Carol a spus de mai multe ori că este „onorabil” să intre în război alături de Germania.

Membrii Consiliului de Coroană au refuzat însă, ca în cazul în care România intră în război, să se alăture Puterilor Centrale.

 

Alt rege, altă etapă

Unirea Mare Regele moare pe 10 octombrie 1914, la Sinaia, iar tronul îi revine nepotului său, Ferdinand.

La declanșarea Primului Război Mondial, România adoptă statutul de țară neutră, pe motiv că nu

este capabilă să intre într-un conflict atât de amplu.

Totuși, din dorința de a recăpăta teritoriile în care existau vorbitori de limba română, regele Ferdinand se gândește la intrarea în război alături de Puterile Centrale, la fel cum intenționase și unchiul său, dar poporul nu agreează hotărârea și consideră că România trebuie să lupte alături de Antanta, formată din Franța, Marea Britanie și Rusia.

România intră în Marele Război

La presiunile populației și ale Reginei Maria, Ferdinand semnează, la data de 27 august 1916, intrarea României în Marele Război de partea Antantei și luptă împotriva Imperiului Austro-Ungar.

Imediat după, pe 28 august, Germania declară război României, iar două zile mai târziu, Turcia face același lucru. Mai mult, pe 31 august și Bulgaria atacă România fără declarație de război, care este făcută abia pe data de 1 septembrie 1916.

Primul act al campaniei militare din 1916 a fost ofensiva strategică din Transilvania, care s-a desfășurat între 27 august și 26 septembrie 1916. Pentru această operațiune, Marele Cartier General român a mobilizat 3 armate (Armata 1, Armata 2 și Armata de Nord), cu un efectiv de 420.000 militari. La 26 septembrie s-a luat decizia de oprire a ofensivei și trecerea la defensivă pe linia munților Carpați, ceea ce a dus la un dezastru militar: armatele românești au fost învinse în Transilvania.

A urmat operațiunea de apărare pe frontul de sud. Inițial, Armata 3 urma să acopere frontiere sudice, de la Calafat la Marea Neagră, urmând ca, după sosirea Corpului 47 Armată rus, să se desfășoare o ofensivă în vederea scurtării liniei frontului pe linia Rusciuc – Șumla – Varna. Misiunea acestor operații era de a asigura libertatea de acțiune principalelor forțe ale Armatei Române care operau în Transilvania. Pentru această operațiune au fost mobilizați 142.523 de soldați.

 

Unirea Mare

Urmează o serie de înfrângeri care au dus la retragerea totală a Casei Regale și a Guvernului la Iași. Spre uimirea tuturor beligeranților, România a reușit, printr-o serie de bătălii, să răstoarne cu totul cursul războiului.

Bătălia de la Mărăști, desfășurată între 22 iulie și 1 august 1917, s-a încheiat cu victoria forțelor române, care au împins frontul înapoi, eliberând 500 de kilometri pătrați și 30 de localități.

Bătălia de la Oituz, cea de-a treia luptă, s-a desfășurat între 8 și 22 august. Armata Română, ajutată de trupe rusești, a reușit să mențină frontul și să oprească ofensiva trupelor germane și austro- ungare. Luptele s-au terminat cu victoria trupelor române. Bătălia de la Mărășești s-a desfășurat între 24 iulie și 6 august. Puterile Centrale doreau spargerea frontului și unirea cu trupele care încercau același lucru la Oituz. Aceasta a fost cea mai mare confruntare de pe tot frontul românesc din întregul război. Deznodământul a adus victoria Armatei Române.

Pe 27 martie 1918, Sfatul Țării din Basarabia a proclamat unirea cu România, cu o majoritate de voturi. Pe 14 octombrie, reprezentanții Bucovinei au votat și ei unirea cu România. Iar pe 1 decembrie 1918, Transilvania s-a unit și ea, formând România Mare.

Pe 1 decembrie 1918, episcopul Iuliu Hossu a citit Rezoluția Unirii, care legifera unirea tuturor teritoriilor. După discurs, acesta a încheiat rostind cuvintele: „Trăiască România Mare, una și în veci nedespărțită, Amin.”

 

 
 

Comments are closed.

 
 
 
 

Parteneri

X